Profesoara Brândușa Dobriță are astăzi pe chip zâmbetul triumfător al ploilor mulțumite că fete desculțe se învârt încă în hore, înveselind pământul. Are atâta suflet, încât ar aprinde cu el, dac-ar vrea, toți ochii stinși de tristețe. Iat-o aducându-ne acum, din copilărie, de pe vremea în care a readus-o la viață pe Măriuca Zaharia, nemurind-o, mărturia ei de copil cuminte care s-a supus destinului, pentru că a înțeles că așa trebuia să se întâmple. Să o aplaudăm pe Maria Zaharia, cea care moare în nucul lovit de nemți în timpul primului război mondial, dar și pe Brândușa noastră, cea de ieri, dar și cea de astăzi, care trăiește printre noi, purtând senină pe umerii firavi povara de frumusețe a unei copilării hărăzite să intre în istorie.
Ce a urmat după prima probă din fața taberei?
- Mi-au spus să vin la București pe 15 august și am dat probe la Buftea. Am fost supuse unor probe de recitare, apoi iarăși de improvizație. Am plecat acasă și ne chema pe rând. Am dat o probă filmată cu Ion Caramitru, apoi o probă sincron, cu actorul N. N. Matei. La Slănic-Moldova am primit confirmarea. Era vară și plecasem cu părinții în concediu. Acolo am primit telegrama cu răspunsul favorabil. Am fost foarte bucuroasă, pentru că au fost multe concurente. De câte ori m-am dus la București (și am fost de patru ori), erau mereu alte fete. Regizorii și scenariștii s-au dus toată vara prin tabere. Căutau și chemau fetele la probe. Au fost și fete din corul Radio-Televiziunii și știu că până la urmă am rămas trei: Ortansa Stavăr, Roxana Gheorghiu și eu. N-aș vrea să greșesc, dar a mai fost o preferată, Carmen Rusu, de la Bistrița-Năsăud, aleasă de regizorul Constantin Neagu. Avea o gingășie și o sfială în toată atitudinea ei, avea părul lung, blond, ca spicul de grâu, cu două cosițe mari. Dar nu a fost suficient. Ea stătea numai cu ochii în jos și avea și un glas pe măsura sfielii. În film trebuia să fie un copil care să aibe picioare zdravene, pentru că avea de alergat, un copil rezistent, care să facă filmări și la ora două noaptea, să alerge, să anime copiii, pentru că toți copiii de la Văratec, unde s-a făcut cea mai mare parte a filmărilor, trebuiau animați. Trebuia să stau în frunte, să mă rostogolesc, să trec prin apă, să strig, să învăț rolul foarte repede și să îl pot duce până la capăt. Am mers apoi la București, unde am dat probe pentru ghetuțe, hăinuțe, costum național, pentru perucă. Am făcut o fotografie foarte frumoasă, care a apărut cu un articol în “Informația Bucureștiului”.Aveți acea fotografie?
Din păcate, nu. Dar era așa frumoasă și îmi era așa dragă. Poate, dacă aș căuta în arhiva acelui ziar, aș găsi-o. M-am întors acasă, iar pe 7 septembrie m-am prezentat la Văratec. Era acolo toată trupa de filmare, cu mașiniști, costumieri, peruchier, doamna de la machiaj, cei de la lumini. Era o uzină întreagă. Tot ceea ce se făcea în film era important, pentru că se făceau filmări de vară-iarnă și nu era timp de mofturi, de capricii. Ei de asta m-au ales. Au înțeles că se poate conta pe mine. Ne făceam treaba acolo, nu eram în concediu. Trebuia să duc la bun sfârșit un act artistic, care trebuia dat bun de vizionare după 1969. În vara lui 1969, trebuia să fie gata.
[continuare: obiectivdevaslui.ro]
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu