O altă definiţie: de trei ori manelist...
Manelistul este cel care ascultă sau latră răguşit şi tremurat cântece despre bani, faimă, avere, invidie şi aventuri de-o noapte cu fete uşoare sau prostituate de lux. Adesea bronzaţi şi iarna, maneliştii poartă haine mulate albe sau negre, cu diferite motive florale cărora ei le spun "tribali" şi, obligatoriu, pantofi cu "cioc de raţă". Maneliştii din nivelele superioare ale evoluţiei acestei specii pot fi deosebiţi după lanţul de la gât, gros cel puţin cât degetul arătător, care este pus în valoare de un tatuaj asortat, bătut fie pe ceafă, fie sub extremele maxilarului, fie pe exteriorul braţelor, parte a corpului pe care ei o numesc "brand". Totul se completează cu burta care iese de sub tricoul mult prea strâmt pe care scrie cu litere cât oul de struţ "De puta madre", "ADIDAS" ori "KENVELO". Acesta este cel mai comun înţeles al cuvântului "manelist". Este ca o definiţie acceptată în Sistemul Internaţional, ca unităţile de măsură, deci veridictatea ei nu poate fi contestată. E ca şi cum ai spune că un cntimetru este mai mic sau mai mare decât un centimetru! în altă ordine de idei, un manelist nu poate fi decât un manelist!
Contest această definiţie, pentru că vreau să vă propun, astăzi, un profil ceva mai dezvoltat al manelistului, pentru că, dincolo de atributul inculturii, el este mult mai integru decât am putea crede mulţi dintre noi. Fără să am alt "carburant" lângă mine decât cafeaua (la ora la care scriu aceste rânduri e mult prea devreme pentru a bea ceva mai tare) şi fără să-mi fi "pudrat" nasul cu niscaiva "talc" (nu c-aş avea astfel de obiceiuri), vă spun cu mâna pe inimă că am ajuns să respect maneliştii. Proşti de-a dreptul, cum îi văd unii, ei măcar au curajul să lupte pentru propriile opinii, găsind mereu argumente. Cei care nu sunt manelişti ci... house-ri, de exemplu, nu găsesc niciodată resurse să susţină o idee în care cred, zic ei, cu tot sufletul, dovedind că nu au nici cel mai mic respect pentru ei înşişi. Poartă o spoială ieftină de intelecuali în devenire dar oricum stabili (cred ei!), care se consumă mult mai uşor decât un foc din puf de gâscă. Mimează cu fruntea încreţită luarea unei decizii deşi spiritul de turmă este liderul lor în orice situaţie.
Vasile din Poplaca este manelist de când se ştie. De mic copil a fredonat versete din Guţă. Nici nu-i ieşiseră coşurile pe faţă când viersul său răsuna duios şi dureros, în acelaşi timp, din lanul de porumb, cântând despre o iubire neîmplinită, o poveste de dragoste mare în care o ea îl părăseşte pentru altul care, evident, are mai mulţi bnani. Bagaboanta! De multe ori, dacă îi făceai radiografie, nu-i vedeai în stomac decât găuri de covrigi şi-un dărăb de mămăligă, dar Vasile se regăsea, totuşi, în cântecele despre avere, faimă şi, obligatoriu, duşmani ale fermecătorilor, minunilor, copiilor de aur, fantasticilor şi magnificilor. în fiecare sâmbătă seara, Vasile mergea la discoteca din sat cu Ionuţ, prietenul lui. Tot manelist, desigur. îşi luau câte o bere pe caiet, urmând să muncească pentru ea în ziua următoare, la patronul barului. Mamă-mamă!, ce "dicstracţie" se mai incingea acolo... Era aşa de frumos! Ca într-un basm. Sau, mai bine spus, ca într-o manea. Băutură şi femei, reţeta ideală. Altceva nu mai trebuie. Cum mai dansau ei acolo şi cum mai scuturau gagicile din ţâţe când cânta Vali Vijelie... şi uite-aşa, timpul a trecut, artiştii s-au mai schimbat, priorităţile s-au schimbat, valorile s-au schimbat şi preferinţele la fel. Vasile s-a însurat, s-a mutat la oraş şi ascultă tot manele. Prietenul lui, Ionuţ, s-a mutat şi el la oraş. Dar nu mai merg împreună la discotecă, ca altă dată, să bea bere pe datorie şi să urmărească nurii domnişoarelor (domnişoară: substantiv comun, folosit adesea ca pronume de politeţe; no offence). Vasile merge la crâşme unde cântă lăutari, în zilele de salariu, bea câteva beri, puţin coniac şi vreo câteva pahare cu vin, după care se duce acasă, înjură nevasta şi copiii şi vomită pe lenjeria de pat şi pe covorul persan. şi Ionuţ şi-a schimbat obiceiurile. Nu mai merge în discotecă, el se duce în club. Bea "şaturi" şi "cocteliluri". Nu mai ascultă Salam, ascultă tot felul de melodii cu nume ciudate, care nu au niciun vers. Ba mai mult, câteodată mai pune şi muzică în club. îi place să spună că mixează şi îl deranjează teribil când e strigat Ionuţ în loc de "DJ Johnny", cum îşi spun acum.
De ce această povestioară? în primul rând, pentru că, cred eu, că multe dintre cunoştinţele noastre pot fi regăsite într-unul din cele două persoanaje. Dar asta contează mai puţin. Ce mă interesează, de fapt, este ce s-a întâmplat cu Ionuţ. Psihologii spun că personalitatea unui individ se formează în primii patru ani de viaţă, când îşi defineşte, printre multe altele, şi preferinţele muzicale. Aşadar, mă întreb, dacă în adolescenţa lor şi Ionuţ şi Vasile erau manelişti, de ce doar Vasile a rămas aşa? Un lucru e cert: Ionuţ şi-a schimbat preferinţele - numai la nivel declarativ, fireşte - neavând puterea de a recunoaşte că, de fapt, tare i-ar mai plăcea să se destrăbăleze pe manele. şi am ales întâmplător manelele. Putea fi vorba la fel de bine despre orice formă de rock, pop, dance, trace sau trance. Chiar şi de muzică populară. De fapt, putea fi vorba de orice alt gen de muzică pentru care se folosesc mai mult de trei acorduri şi care se cântă cel mai adesea cu versuri. Dar să rămânem la manea. Ionuţ este cel care, din teama de a nu fi blamat din cauza apartenenţei sale muzicale de alţii asemenea lui, adică incapabili să-şi susţină punctul de vedere, a auzit termenul de house. Nu înţelege muzica asta din care nu poate distinge decât beat-ul, dar crede că e ceva de bine. Aşa scrie şi în reviste: "că cluberii" (cacofonia nu este la cererea publicului, dar nici întâmplătoare) sunt cei mai OK. Apoi, şi la radio tot house se ascultă, nu Salam victoria ori de vară. Iar el, Ionuţ, e DJ în club. şi dacă nici "ăia de la radio" nu mai ştiu care e muzica bună şi care nu, apăi mai dă-i dracu'! Sigur că ştiu, doar ei sunt la... radio! şi de ce ar însemna asta că băieţii de la radio ştiu? Chiar, de ce? Poate că ei sunt cu un pas înaintea lui Ionuţ şi, din pupitrul de DJ de la club au sărit în pupitrul de emisie de la radio. şi pun ceea ce au auzit şi ei că se "poartă".
ştiţi ce mă întreb? Dacă posturile de radio din ţări mult mai dezvoltate din toate punctele de vedere difuzează toate genurile de muzică, alternativ, de ce suntem noi mai deştepţi să difuzăm numai house. închipuiţi-vă că intraţi dimineaţa în maşină, cu paharul de cafea în mână, mergând spre muncă. Porniţi radioul, să mai auziţi ceva despre babe violate şi flăcări violet (frumos joc de cuvinte, recunoaşteţi), că altceva nu dă nici proteveul. şi până la ştiri se difuzează vreo melodie din aia cântată de un anonim "featuring DJ XXX". Deja aţi piedut cafeaua. Culegeţi paharul gol dintre acceleraţie şi frână. Am putea să ne trezim în drum spre serviciu cu orice alt gen muzical. Unde sunt piesele gen Mihaela Runceanu, Dan Spătaru, Gheorghe Florin sau alţii asemenea lor? Unde sunt băieţii de la Holograf dimineaţa? Unde e Andra? Unde sunt toţi cei care cântă orice altceva decât house? Au dispărut pentru că "nu se mai ascultă"? Cine stabileşte, de fapt, ce se ascultă şi ce nu ascultă? Maneliştii care s-au născut atunci când nici măcar nu exista house-ul şi, deci, nu aveau cum să-şi formeze o astfel de preferinţă? Cei care urlă din toţi rărunchii că nu pot tolera manelele dar îşi rup bazinele dansând "orientală"?
Unii sunt, deci, mai manelişti decât maneliştii. De trei ori manelişti, iar grobianismul lor vine tocmai din incapacitatea de a-şi susţine opţiunea atunci când îşi atrag oprobiul unora care nu sunt decât nişte inadaptaţi social. Maneliştii care sunt mai manelişti decât orice alt manelist îmi stârnesc cel adânc sentiment de greaţă. Sunt, din punctul meu de vedere, sclavii sclavilor propriilor neîmpliniri. Sunt curvele pe care, dacă le scuipi în gură, te întreabă dacă plouă de mult. Nimic nu e mai decrepit şi mai dizgraţios decât nişte oameni care au o părere mult prea proastă despre ei, fiindu-le ruşine cu propria persoană. şi mie mi-e ruşine cu voi, javre, houseri-manelişti! De trei ori manelişti. Sinucideţi-vă!
NU aparţin niciunui "curent" muzical. Apoi, repet, NU am băut şi nici nu am tras pe nas! Nici la tâmplă nu m-am lovit recent. Dar asta nu înseamnă nici că am pretenţia să fi prezentat un adevăr general valabil. E doar o opinie şi mi-aş dori să înţelegeţi acest lucru.
Cu respect, Ion Ion. De la Cazane!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu